Sunday, February 17, 2013

DEZ-individualizare

      Băi, îți zic sincer. M-am săturat să scriu despre nimic. Despre mine. Despre ce simt, gândesc, cred. Vreau să narez verbal, nu adjectival. Era gândurilor sumbre și-a trăirilor lăuntrice a apus. M-am săturat să scormonesc cu atâta fervoare în rahatul din mine și să scot la iveală, fir-ar a dracului de treabă, alt set de conștientizări cu iz de epifanii. Lumea moare-n stradă, Corino, îmi zic, lumea moare în stradă, iar tu te gândești la experiențele dureroase sau marcante din trecut care te-au ”șlefuit”, chipurile, în omul de azi. Uită-te-n jur, e plin de mizerie, mult mai multă decât în tine, iar tu stai și-o analizezi p-aia intrinsecă, de parcă asta ar putea schimba ceva în bine pentru cineva. Zici că ești adeptă a utilitarismului, dar ce chestie utilă întreprinzi tu? 
    E oarecum paradoxal și amuzant. Spun că m-am săturat de scris despre căcaturi personale, dar fix asta fac acum. Am ajuns, totuși, la concluzia că nu rezolv nimic. Introspecția și autocunoașterea sunt cele mai eficiente instrumente ale ineficienței. Ești blocat acolo, în căpșorul tău, în timp ce lumea arde din temelii. Nu e combinație, vorba unui prieten din copilărie. Lumea e mult mai fucked up decât ți-ai imaginat vreodată c-ai fi tu însăți. Totul se duce dracului. Și oamenii cu puterea la subraț fix pe chestia asta se bazează. Pe faptul că trăim fiecare-n capul său. Că am dezvoltat un soi de individualism bolnav, adânc înrădăcinat în noi, care acționează precum un firewall la factorii intruzivi de afară. Esențialmente, dacă nu ne privește în mod direct, atunci nu ne privește. 

             Nedreptatea devine nedreptate în momentul în care ni se întâmplă nouă. Altminteri, e doar un alt lucru banal al cotidianului. Sărăcia se cristalizează cu adevărat nu la vederea unui puști de 12 ani în teniși rupți, în plină iarnă, ci la zărirea unei ultime bancnote de-un leu în portofelul personal. Boala. Ohoho, boala. Aia iarăși există în măsura în care trece și pe la noi. Atunci o vedem, o recunoaștem, ne uităm la ea, o implorăm să plece, să ne lase, just this time, numai cruță-mă. Și abia apoi ne uitam și la oamenii din jur, cei care suferă de aceeași boală și care o îndură de muuult timp, cu muuult înaintea noastră. Atunci începem să simțim un vag sentiment de empatie. Ne e milă de ei, bieții oameni. Dar, încă o dată, precum un automatism - ne e mai milă de noi înșine. Ei, de bine, de rău, s-au obișnuit cu asta, s-au întărit, sunt mai puternici. Noi, pe de altă parte, suntem fragezi, suntem tineri, suntem la început de drum, nouă n-ar trebui să ni se întâmple astfel de lucruri, avem atâtea de făcut pe planeta asta! 

          Atâtea case proprii de construit, atâtea mașini de condus, atâtea perdele și lampadare de cumpărat din Ikea, atâtea cine de afaceri de luat cu investitorii, atâtea contracte de semnat și de încheiat, atâtea spectacole de văzut, atâtea petreceri de dansat, atâtea partide de sex de făcut, atâtea poze de postat pe Facebook, atâtea haine de probat, atâtea telefoane de dat, atâtea podele de curățat și vase de spălat, atâtea filme de vizionat, atâtea muzici de ascultat, atâția bani de câștigat, atâta recunoaștere a meritelor personale de obținut, atâtea cărți de citit, atâtea țări de vizitat, atâtea sărutări de dat, atâtea răspunsuri de căutat, atâtea cafele de băut și țigări de fumat, atâtea droguri de încercat, atâtea echipamente sportive de achiziționat, atâtea mesaje de tastat, atâtea like-uri și poke-uri și commenturi de dat și câte și mai câte! Avem atâta treabă pe pământul ăsta! Avem atâtea de făcut în viața noastră.


        Abia după ce le vom fi făcut pe toate acestea, putem să ne ocupăm și de-ale altora! Nu înainte. Căci ”cum poți să-l ajuți pe cel de lângă tine dacă nu ești capabil să te ajuți pe tine însuți?”, întreabă pedant gânditorii de duzină. Cea mai mare scuză a secolului XXI. Ca să-l pot ajuta pe cel care îngheață în frig, în stradă, trebuie mai întâi să mă ajut pe mine să nu îngheț. E logic, desigur. Dar imediat ce-ai tăiat chestia asta de pe ”to do list”, imediat ce te-ai asigurat că nu vei îngheța, uiți instant că trebuie să te întorci la bătrânul de lângă taraba cu flori. Ăla de-avea picioarele învelite în nenumărate plase din plastic și dârdâia precum tulpina subțire a unei flori înaintea unei furtuni de vară. Și nu e vina ta, frate, mai ai ATÂTEA CĂCATURI DE FĂCUT până să mori! Nu te poți opri din loc la fiecare alcoolic ajuns în stradă! îți spui aproape furios. Nu ai de ce să te simți vinovat. Până la urmă, omul și-a făcut-o cu mâna lui. Nu poți să repari tu toate căcaturile din lume ale oamenilor care au eșuat în viață. E absurd! De-abia le poți îndrepta pe-ale tale! Și, știm cu toții, ale tale-s cele mai importante. Că doar trăiești în viața ta, nu în a bătrânului cu pungi de plastic. Logic, nu? Bineînțeles. Uite, chiar acum, în cinci minute, tre' să te duci să plătești lumina. Și nici măcar nu e în drumul tău. Bătrânul, zic. El e în partea cealaltă. Ar trebui să faci un ditai ocolul ca să treci și pe la el. Și nu e chestie de asta, că l-ai face, dar închide la 7 și dacă nu ajungi la timp, îți taie ăștia lumina. Și poți să stai fără lumină? Nu poți! Normal. Iar dup-aia trebuie să treci și pe la niște rude, că le-ai promis de nu știu când că le vizitezi și efectiv n-ai avut timp. Serios, chiar trebuie să te simți culpabil că nu treci pe la bătrânul ăla? Ăia care trec zilnic pe lângă el ce păzesc? Florăresele alea de lângă el chiar nu pot face nimic?! Atâta nepăsare! Unde o să ajungă societatea asta?! Fiecare-și vede numai propriul interes, îți spui înciudat. Fiecare cu pizda mă-sii. Iar eu... uită-te la mine! Sunt caraghios! Îmi fac atâtea procese de conștiință, în timp ce omenirea suferă de-o mare durere în pulă! Ce, lor le pasă de mine?! NU! Atunci eu de ce să mă strofoc? Ă? Dacă mâine cad pe stradă, o să fie cineva care să mă ajute? Nu! Și-atunci? Ia să-mi vin eu în fire, ce pizda mă-sii! Nu m-am născut să rezolv problemele întregii omeniri. De-abia le rezolv pe-ale mele! Și bătrânul ăla! E vina LUI! De ce să-mi fie mie milă de unul care și-a băut întreaga viață? Și ce dacă îngheață pe stradă? Să înghețe! O merită! Eeeee, comedie! Ăștia de la putere ce păzesc??? Ă? De ce eu, un simplu angajat, trebuie să ajut oamenii nevoiași? Păi am eu atâția bani?! E treaba mea să fac asta?! NU! E treaba lor, a guvernanților! Futu-i în gură să-i fut! Că d-aia merge țara asta prost! Și acuma ce? Eu trebuie să mă simt vinovat că muncesc și am un salariu, nu?! Ia să-mi fi băut și eu tot salariul, să-mi fi vândut tot de prin casă și să fi ajuns în stradă. M-ar fi ajutat cineva? Pulea! Aș fi fost bătut și hulit și evitat! S-ar fi strâmbat toți a dezgust când ar fi trecut pe lângă mine, scârbiți de putoarea care m-ar fi înconjurat. Aș fi fost pișat pe mine și murdar și bolnav. Mi-ar fi crescut carne sub unghii și m-ar fi durut bătăturile alea adânci în tălpi atât de rău încât abia aș fi putut să merg. M-aș fi urcat într-un mijloc de transport în comun ca să mă mai încălzesc și-aș fi fost dat afară la prima stație de-un băiat de cartier, unul d-ăla peste măsură de gelat și parfumat cu apă de colonie ieftină. Mi-ar fi zis ”bă, coboară, futu-ți morții mă-tii, că puți!”. Și-aș fi coborât, desigur. Neras, murdar, cocârjat și cu sânge coagulat în tălpi. Și umilit. Cel mai umilit...











... dar cum îndrăznește nenorocitul ăla de cocalar să mă dea afară din autobuz???! Nesimțitule! Om fără inimă! După ce că n-am mâncat nimic de alaltăieri dup-amiaza, mă mai dai și-afară, în frig! Auzi, că put! Normal că put, nărodule! Stau în stradă! Crezi că strada miroase a frezie, ceafă groasă?! Nu, deșteptule, strada nu miroase a frezie și nici a liliac. Strada miroase a pișat, a ghenă, a rahat de câine, a noroi, a pământ jilav, a gunoi! Ești cretin?! Cum să nu miros?! Nu m-am mai spălat de trei săptămâni, sunt neras de aproape o lună, nu m-am mai șters la fund cum trebuie de mai bine de două, iar TU ÎMI SPUI CĂ PUT, FUTU-ȚI PE MĂ-TA SĂ ȚI-O FUT! Că nici pizdă n-am mai avut de-un an de zile. Cretinule!

Aaapfaai, ia uite cât e ceasul! E 7 și cinci! Fir-ar! Ei, las' că plătesc lumina mâine, când vin de la muncă. Fac un mic ocol, o iau pe Drumul Sării, pe-acolo, și apoi fac stânga spre Ghen... oare bătrânul ăla ce-o face acum? Sigur i-o fi dat cineva să mănânce. Țigări o avea? Trebuie să aibă, ăștia mereu fac rost de țigări și băutură. Poate trec pe-acolo, totuși, să văd ce face. Sigur nu mai e acolo, trebuie să aibă el un loc unde să se adăpostească... oricum trebuia să mă duc și pe la piață, să-mi iau brânză. Aș putea să mă duc chiar acum, că mai prind deschis la Mega. Am nevoie și de niște detergent de vase. Berea s-a terminat și ea. Deci pot să mă duc chiar acum. Și văd și ce face moșulică. E simpatic. Cu bărbuța aia a lui... o fi mâncat ceva? O să-l întreb. Îi iau un kebab d-ăla, dacă e. Că din ăla te saturi. I-oi lăsa și câteva țigări. S-o fi săturat și el de pufăit atâtea chiștoace...

Thursday, February 14, 2013

Bodyguarzii de cluburi (bodypulii)

    Am mai spus de câteva ori că nu-nțeleg de ce ar dori cineva să meargă în cluburile de noapte bucureștene și, mai mult decât atât, de ce ar fi chiar entuziasmat s-o facă. OK, înțeleg partea cu agățatul. Să spunem că-i un mediu care-ți facilitează considerabil accesul la piz... semeni. Mult întuneric, mult fum, alcool cât cuprinde, muzică bubuitoare. Nu te vezi clar, nu poți spune prea multe lucruri și, deci, există șanse mai mici să-ți dai de gol incapacitatea de a lega două vorbe vag interesante, iar dacă mai ești și-un pic abțiguit, uiți ușor și de jenă, și de inhibiții, și de simț elementar al penibilului. Dar mulți spun că nu se duc în cluburi să agațe. Se duc, citez, ”să se simtă bine”. Să se distreze. Să danseze, să bea, să uhuhuhu și lalala. Că treaba asta e un bullshit total - știm cu toții. Dar admițând totuși că oamenii ăștia spun adevărul, că realmente se duc să se simtă bine (neagățând), aș avea câteva chestiuțe de spus. Să nu le numim obiecții, poate e prea mult. Ba nu, hai să le numim obiecții, pentru că fix asta sunt.


      Începem cu începutul. C-așa e logic, nu? Și eu-s o înrăită... cum era cuvântul ăla pentru ”advocate”? A, da! Susținătoare, adeptă a logicii. Începem de la intrare. Și cred că acolo ne și oprim, că pe toate celelalte le-am mai menționat în trecut de câteva ori. Întrebare de 10 puncte. Ce se află întotdeauna la intrarea unui club și n-are niciodată ceafă?  Bodyguarzii. Ding-ding-ding! Și câștigătooooorul esteeee.... nimeni! Nimeni nu poate câștiga într-o situație care implică gorile la intrarea unui local. Sau...?


Pentru cei care nu sunt întocmai familiarizați cu acest concept deloc abstract și complex, urangutanul-de-păzește, cred că e nevoie de câteva specificații generale înainte de toate. O privire de ansamblu asupra caracteristicilor fizice și comportamentale ale acestor babuini cu carte de muncă, o scurtă sinteză a acestor australopiteci grohăitori, fermecători, ce-i drept, în primitivismul lor excedentar. Dacă visul tău, cititorule, este să ai o carieră în acest domeniu, iată câteva criterii de angajare pe care, dacă le vei respecta cu sfințenie, s-ar putea să ai o șansă. Ba mai mult decât atât, s-ar putea să avansezi de la Club A și Kulturhaus la Turabo, Gaya și Bamboo.
 
1. Niciodată sub 120 de kg
Cred că asta este una dintre condițiile contractuale inviolabile la orice interviu de angajare al unui bodyguard. Înălțimea? Nu-i nicio problemă. 1.70 e suficient, uneori chiar și 1.65. Dacă ai brațele îndeajuns de pompate încât să-ți fie imposibil să le ții pe lângă corp, precum oamenii normali, ești candidatul ideal. De asemenea, și-o burtă vizibil rotunjită te-ar putea propulsa rapid pe scara de succes a paznicilor. Te-așteaptă o carieră fulminantă.

2. Niciodată peste 70
Aici mă refer, desigur, la IQ. Sunt absolut convinsă că la orice interviu de angajare pe-un post de bodyguard (de club, în speță), candidaților li se înmânează un test de inteligență prin intermediul căruia se face ulterior departajarea. Pari că știi să legi două cuvinte? OUT! Ești capabil să fii coerent, logic și fluent? OUT! Poți să faci distincția între un triunghi isoscel și unul echilateral? OUT! OUT! OUT! 

3. Niciodată cei 7 ani de acasă
Aceasta e, cred, una dintre regulile de aur, criteriul cel mai riguros de selecție când vine vorba de angajarea unui candidat la postul de bodyguard de club. Pentru că a fi inteligent poate că nu e chiar  gaură-n cer. Nici să n-ai peste 120 de kile nu e bubă așa de mare. Hai, mai treacă-meargă. Dar a avea bun-simț și respect sunt niște metehne cu care angajatorul nu este deloc de acord și pe care știe că, după o perioadă îndelungată de timp, cu greu va reuși să le mai eradicheze. Angajatorul își dorește o gorilă în adevăratul sens al cuvântului. Nu poți să vii tu ca o floricică, bartai vlăjganul de 1.85 și 130 de kg, cu niște brațe mai ceva ca ale lui Popeye după ingerarea mult cunoscutului spanac, și să spui, la intrarea în clădire, ”sărut-mâna” doamnelor de la recepție. Te-ai descalificat din prima. E de prost gust. Lasă că n-ai tras o flegmă sănătoasă fix pe tastatura lor proaspăt curățată, trecem și peste faptul că n-ai avut inspirația de a te șterge de muci pe pupitrul acestora, dar să le mai și saluți?! Ăsta e echivalentul lui ”nu sunt compatibil cu cerințele impuse de angajator, iar locul meu nu este aici”.


    Acum, că am schițat contextul și avem aceste specificații (extrem de utile) în minte, putem purcede în a explica de ce e subsemnata și prietenii ei (no pun intended) nu vor mai călca niciodată într-un club bucureștean de mâna a treia. Dar, ca totul să fie ȘI mai clar, să explicăm, dară, ce însemnează un club bucureștean de mâna a treia. 

Definiția sintetizată: un club bucureștean de mâna a treia este acel club în care te poți îmbăta cu 20 de lei în buzunar.

Definiția mamut: un club bucureștean este acel loc decorat minimalist, care aduce cu o casă privatizată și lăsată în paragină, care are prețuri extrem de mici și un playlist la fel de restrâns, unde se adună, în genere, elevi, studenți, șomeri și oameni fără venituri stabile sau substanțiale; este locul în care cel care are țigări este considerat avut și în care grupuri de puberi cu hormoni clocotitori, îmbătați de acasă cu vin de țară, împart aceeași bere răsuflată la 5 oameni. Se mai caracterizează și prin pereți jilavi, igrasie și-o podea atât de murdară încât atunci când ieși din club, îți ștergi talpa tenisului de asfaltul stradal. 


    E de la sine înțeles, sper, că mă încadrez perfect în target-ul acestor localuri. Student, jobless, sărac lipit pământului. Ca atare, le-am frecventat nu de puține ori, în destul de multe seri de sâmbătă. Că nu m-am simțit niciodată bine ar fi un overstatement. E drept, și alcoolul ajută considerabil în astfel de situații. Ba chiar am și-o teorie legată de prețurile scăzute ale alcoolului corelate cu atmosfera generală de ruină a întregului local. Dar nu e cazul să intrăm în detalii. Momentan.

Cert e că întotdeauna am avut oareșce divergențe cu gorilele de la intrare. Cu atât mai mult cu cât le explicam de fiecare dată că dacă aș fi venit cu heroina după mine, cu siguranță n-aș fi ascuns-o în geantă, iar explozibilul e pitit bine în local, n-am venit cu el în buzunar. Aveți idee cât de inconvenient e să ții trinitrotoluenul lângă trusa de machiaj? Credeți-mă, nu e combinație. 
Și mai sunt, desigur, dățile alea când mă simt eu șugubeață și-i mai corectez pe băieții șmecheri de la intrare. 
- Rucsacuri, nu rucsace.
- Hai, domnișoară, că dacă vroiam să fiu deștept, mă țineam de școală, nu eram aici.

Să nu mai pomenim de binecunoscutele ”ai lăptic să ne dai și nouă, frumoaso?” și ”ce fetițe frumoase, le-aș lua la o tură”.  Întotdeauna vei ști că sămânțarii de la intrare vor comenta ceva. Să spunem doar că într-un univers paralel, aceștia ar fi slabi, înalți, frumușei, educați, rafinați și extrem de inteligenți. Și tăcuți! Precum niște valeți. 
E, dar faza care mi-a pus capac și mi-a futut spiritul tolerant din născare în stil magistral a fost cea petrecută de Revelion. Am fost atât de nervoasă încât eram hotărâtă să fac o anti-campanie de proporții și să-i contactez pe proprietarii clubului, cerându-le insistent să-și concedieze urangutanii de la intrare. Și-aș fi făcut toate astea dacă nu aș fi realizat la scurt timp după că babuinii ăia sunt angajații ideali și că o plângere de-a mea n-ar face decât să le furnizeze un alt motiv de hăhăială anencefalilor. 
Revelionul ni l-am petrecut brambura, colindând prin oraș cu șampania și votca după noi. Pentru că am lăsat totul pe ultima sută de metri și pentru că privilegiul de a sta la o masă într-un restaurant mediocru costa de la 250 de lei în sus, am zis că cel mai bine ar fi să o luăm la pas pe bulevardele bucureștene și să ne punem la bătaie încheieturile ruginite ale spontaneității. Zis și făcut. După ce-am ajuns într-un loc dubios pe la Morarilor, la Turnul de apă, spațiu împânzit de hipsteri anorexici și artiști neînțeleși, am zis c-ar fi cazul s-o luăm din loc și să ne aciuăm printr-un local de prin centru. Doar că localurile îți cereau 150-200 de lei doar ca să te bucuri de privilegiul de a intra în ele. Ceea ce-i absurd. Așa că ne-am dus în cel mai ieftin loc de pe pământ, unde știam totuși că vom da de niște oameni cunoscuți și că vom putea pierde vremea până pe la 3-4. Kulturhaus. Minunatul, inegalabilul, inimitabilul Kulturhaus. Cel mai club bucureștean de mâna a treia din câte există. Mai de mâna a treia decât însuși Club A. 
      30 de lei intrarea. Acceptabil, având în vedere circumstanțele. Stăm la coadă, plătim, mă caterincesc nițel cu biletarul, ce-ai, mă, în cap? niște confetti, nu pe cap, mă, ÎN cap, ahahaha, hai, distracție plăcută, mersi, o să beau o bere în cinstea ta, pa, pa. Intrăm, garderobă, chestii, socoteli, toaletă, piș, spălat pe mâini, refăcut machiaj, urcat la etaj, întâlnit cu Andreea & CO, băut ceva, dansat, intrat în vorbă cu necunoscuți, cică  mafioți, împușcături, droguri, viață palpitantă, povești, basme, nebuneli. Înc-o bere, înc-un piș, înc-o votcă, mesaj, mesaj, mesaj, vino să mă iei, sunt în fața clubului, coborât, ieșit cu paharul de votcă, luat, așteptat la coadă cu prieten, prieten plătit biletul șiiiiii STOP CADRU.

- Stai, stai, stai! Tu unde crezi că intri, do'nșoară? (prima gorilă)
- Cum unde intru? Înăuntru, evident.
- Ștampila unde ți-e?
- Ce ștampilă?
- Ștampila de pe mână!
- N-am nicio ștampilă. Uite biletul pe care mi l-ați dat și pe care l-am plătit acum juma' de oră.
- Lasă beletul, unde-i ștampila?
- Nu mi s-a pus nicio ștampilă.
- Hai, lasă vrăjeală. Plătește biletul sau dă-te la o parte, că așteaptă oameni.
- Poftim?!
- N-auzi, duduie, ce spune omul? Scoate banii! (a doua gorilă)
- Ce bani să scot?! Am plătit acum jumătate de oră biletul!
- N-ai plătit nimic, unde ți-e ștampila?
- Domnule (începeam să mă enervez)... cum vă numiți dvs.?
- Vasile.
- Domnule Vasile, dvs. sunteți în deplinătatea facultăților dvs. mintale? Cum să plătesc un bilet pe care deja l-am plătit?!
- Nu ai plătit niciun bilet. Hai, scoate banii sau dă-i drumu' de-aici.
- CUM N-AM PLĂTIT NICIUN BILET? ȘI CĂCATUL ĂSTA DE-L AM ÎN MÂNĂ CE PULA MEA E?
- Haideți să ne calmăm. Domnișoară, dacă nu aveți ștampilă, nu puteți intra. (a treia gorilă, ceva mai elevată)
- NU MI S-A PUS NICIO ȘTAMPILĂ. E VINA MEA CĂ SUNTEȚI NIȘTE INCOMPETENȚI CARE UITĂ SĂ PUNĂ ȘTAMPILE? (mă întorc spre biletarul de mai devreme) Domnule, dumneata nu mai știi când ți-am plătit biletul? De te-am întrebat de confetti? Ce dracului, s-a întâmplat acum jumătate de oră!
- Dacă n-aveți ștampilă, trebuie să plătiți biletul. (biletarul)
- Care căcat mai e scopul acestor bilete dacă nu le recunoașteți validitatea?! De unde căcat puteam să am acest bilet?
- Hai, hai, nu mai comenta. Din toaletă l-ai luat. Hai că vă știu eu pe-ăștia, cu biletele voastre. (gorila Vasile)
- Dar are și-un pahar de votcă, e clar că l-a cumpărat din interior. (adaugă, timid, prietenul proaspăt venit)
- PAHARUL ĂSTA DE UNDE L-AM LUAT? TOT DIN TOALETĂ? NU E POSIBIL AȘA CEVA. SĂ VI SE PERMITĂ SĂ VĂ PURTAȚI CU CEI CARE VIN AICI ÎN HALUL ĂSTA. MĂ AGRESAȚI ȘI MĂ FORȚAȚI SĂ PLĂTESC UN BILET PE CARE L-AM PLĂTIT ACUM 30 DE MINUTE. SUNT ABSOLUT ȘOCATĂ! CUM DE AVEȚI ÎNDRĂZNEALA SĂ-MI VORBIȚI ÎN HALUL ĂSTA? CREDEȚI CĂ MĂ PUTEȚI INTIMIDA CU ȘMECHERIILE VOASTRE DE DOI LEI? EU TREBUIE SĂ PLĂTESC INCOMPETENȚA ACESTUI VASILE, CARE TOT CE AVEA DE FĂCUT ERA SĂ PUNĂ UN CĂCAT DE ȘTAMPILĂ ȘI NICI LA ASTA NU SE DESCURCĂ?
- Hai, dă-i drumul de aici. Dați-o afară. (altă gorilă, o monstruozitate de om)
- Nu ies nicăieri. Dacă nu mă lăsați să intru, veți avea de suferit.
- Hainele unde-ți sunt?
- În mașină.
- Aha! În mașină.
- DA, ÎN MAȘINĂ, PENTRU CĂ NU VOIAM SĂ STAU O ORĂ LA GARDEROBĂ, AȘTEPTÂND SĂ-MI IA CINEVA PALTONUL. INCOMPETENȚILOR!
- Hai, lăsați-o să treacă, să terminăm cu asta.
- MĂ UMILIȚI ÎN HALUL ĂSTA PENTRU UN BILET PE CARE L-AM PLĂTIT?! PENTRU GREȘEALA LUI VASILE?! VEȚI PLĂTI PENTRU ASTA.
- Hai, domnișoară, intră și taci. Dacă aveam 5 ca tine în fiecare seară, plecam acasă cu capul atâta. (pezevenghiul de Vasile)
- Veți fi trași la răspundere pentru asta! Lucrurile nu vor rămâne așa!
- Da, da, bine, hai, intră și taci.


     Dar evident că lucrurile VOR RĂMÂNE FIX AȘA. Urangutanilor nenorociți li se va permite în continuare să se poarte precum ultimele jeguri umane, în timp ce dobitocii care încă aleg să mai calce în Kulturhausul pizdii vor trebui să suporte umilința, agresiunea și nesimțirea crasă a gorilelor de serviciu. Ce am prezentat mai sus e doar o sinteză a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Discuția a fost ceva mai lungă. Undeva la 5-10 minute. Norocul meu e că-s și eu ditai hăndrăloaica și astfel de ciumapalaci fără ceafă și cu o cutie craniană pustiită nu mă mai intimidează de mult timp. Una dintre prietene (care a luat și ea parte la întreaga tevatură) mi-a mărturisit c-ar fi plătit fără să crâcnească, speriată de atitudinea hărțuitoare a bodypulilor. Iar eu mă gândeam că dacă aș fi fost o idee mai amețită, probabil că m-aș fi luat la trântă cu Vasile și i-aș mai fi jumulit și mustața aia de căldărar. 






    Există și o parte bună a poveștii. În urma acestei experiențe atât de umilitoare, am decis că nu voi pleca de pe acest pământ până nu voi încerca din toți rărunchii plămânilor mei tutungiți să stârpesc orice urmă de injustiție, de nedreptate și de nesimțire umană întâlnită în cale. Chit că mor fix în timpul unei astfel de încercări. 
Gata. Pa.



Thursday, December 27, 2012

This is a work of fiction - that's all you have to know


Eu sunt şi voi rămâne cele cinci minute de aşteptare din viaţa unui om. Hai, uneori şapte. Acele cinci minute din existenţa individului care, aşteptând ceva sau, cel mai adesea, pe cineva, alege să şi le umple cu o altă activitate. Activitate care cumva să-l facă să-şi ia gândul de la sâcâitoarea aşteptare. Aşteptare care, dacă nu e băgată în seamă, devine suportabilă, dacă nu chiar oarecum plăcută. Plăcută e meseria pe care, fără să vreau, mi-au distribuit-o oamenii din jur şi pentru care m-au ales cu atâta rigurozitate disciplinară: aceea de a umple cele cinci minute de aşteptare din viaţa fiecărui individ pe care-l întâlnesc. Întâlnirea mea cu ei, cu indivizii, are mai mult un caracter inopinat, e mai degrabă un soi de întâmplare imprevizibilă, spontaneitate de duzină, niciodată planificat, niciodată prestabilit, niciodată bătut în cuie. Bătut în cuie mi-e ţelul existenţial şi voi alege să mă supun, dacă nu chiar să mă dedic, lui cu toată ardoarea şi pasiunea din mine. Din mine şi în mine găseşte orice plictisit de 1 dimineaţa resursele necesare pentru a face ca timpul (lui) să treacă mai repede. Repede se scurg minutele, cele cinci, uneori şapte, până când iubitul sau mama sau tipa aia bună, cu ţâţe tari şi rotunde apar, ajung, sfârşesc scurt mai sus menţionata aşteptare a şi mai sus menţionatului individ. Individul mă priveşte uneori cu ochi de câine bătut, cu un soi de compasiune, poate chiar părere de rău, ce ştiu eu, dar oricum asta se întâmplă numai uneori, adică atunci când îşi aminteşte să mă mai privească sau să-şi ia rămas bun sau să-şi ceară scuze, dar nu mai poate sta la discuţii, de fapt n-a putut niciodată, dar uite, s-au ivit aceste 5-7 minute de aşteptare în programul său atent planificat şi-a zis "de ce nu? ia să mai văd ce mai face... [inseraţi aici numele pe care vreţi VOI să mi-l distribuiţi] şi uite aşa am ajuns să vorbim, a fost ok, mersi, seară bună, papa, ne mai auzim". "Ne mai auzim" este forma de salut cel mai des folosită de către indivizii cărora personajul din mine, meseriaşul din mine, profesionistul din mine le umple cu conştiinciozitate cele 5, poate şapte minute de aşteptare din viaţă. Viaţa e frumoasă, îmi repet, chiar dacă nu-s decât un surogat ieftin, un înlocuitor nesatisfăcător, dar mai bun decât nimic, în orice caz, ziarul cu care te ştergi la fund atunci când rămâi fără hârtie igienică şi prosop de bucătărie, pe care-l dispreţuieşti, dar pe a cărui necesitate/utilitate eşti nevoit s-o recunoşti, mai cu seamă în astfel de momente, când te trezeşti cu căcatul la cur şi cu sulul de hârtie igienică gol. Gol mi-e sufletul uneori sau poate e doar un fason, oamenii, până la urmă, au nevoie şi de personaje ca mine în viaţa lor, e OK, sunt de folos umanităţii, chiar dacă temporar, nu-i nimic, ce importanţă are?, e limpede că vor apela la mine în cele din urmă, n-au cum să nu, sunt şi eu ceva în toată treaba asta, dă-o-n Doamne iartă-mă.



 Iartă-mă că dramatizez acum, dar uite, am învăţat că de fiecare dată când sunt tristă şi, în loc să fac pe clownul şi să vă amuz pe voi, cei ce fiinţaţi la stânga şi la dreapta mea, încep să-mi plâng de milă, e de ajuns să recunosc că dramatizez şi că sunt doar infantilă şi nefutută, nu mă băgaţi în seamă, nu mă luaţi în serios, serios, pe bune, e OK, e "doar o fază", "o să treacă", pe bune, haideţi să continuăm spectacolul, beţi fără mine, că vin şi eu imediat, e de ajuns să fac asta şi totul e în regulă, oamenii zâmbesc condescendent şi sunt mai toleranţi, mai răbdători, te lasă în pace, îţi oferă acele atât de preţioase cinci, poate şapte minute de ignoranţă de care ai atâta nevoie ca să te detaşezi sau măcar să mimezi stângaci detaşarea spirituală, corporală, cosmică, temporală, cum vrei tu. TU mă alegi să-ţi umplu spaţiul gol din viaţă, tu eşti factorul decizional, dar nu acel spaţiul gol important, semnificativ, însemnat , nu acela, ci, după cum am spus, cel de aşteptate, de plictis, de stagnare, de pasivitate, de nimic. Nimic sunt eu în viaţa lor, dar un nimic pe a cărui necesitate, repet!, mizez şi pe care o recunosc ei înşişi, înţelege! Înţelege orgoliul din mine că prezenţa lui aici e caraghioasă, în plus, de prisos, că în punctul ăsta al situaţiei el chiar nu mai are ce căuta, aşa că se face mic, se chirceşte în prea binecunoscuta poziţie fetală şi se adânceşte în propriul lichid limfatic, aşa cum îi şade bine oricărei fiinţe îngenuncheate şi umilite. Umilite se simt poate fiinţele care, ca şi mine, au sarcina de a umple în mod constant minutelegoaledeaşteptare ale omenirii, dar eu nu, eu sunt adaptabilă şi maleabilă şi flexibilă şi supravieţuitoare, cel puţin aşa zice zodiacul meu, eu rezist, eu mă dedic, eu îmi îndeplinesc cu onoare şi simţul responsabilităţii datoria cu care am fost însărcinată. Însărcinată nu cred că voi apuca vreodată să fiu pentru că:
unu la mână, nu pot să ţin vreun bărbat lângă mine mai mult de 5, hai 7 minute - nu-mi permite contractul
doi la mână, nu găsesc niciun bărbat care ar putea să mă însărcineze în 5, hai 7 minute maxim.

Maxim 30 de ani preconizez c-o voi mai duce aşa. Aşa de dor îmi e de perioada când nu realizam că-s doar un pod în traiectul bine determinat al omenirii- un pod pe care oamenii nu zăbovesc niciodată mai mult de 5, hai 7 minute, dar pe care ştiu şi ei că tre' să-l treacă din când în când ca s-ajungă pe partea cealaltă - nu pe partea cealaltă a podului, pe partea cealaltă a lor înşilor, orice dracu' o fi însemnând asta. De-asta mi-e dor, de perioada aia de dulce ignoranţă, căci şi noi, da, da!, şi noi, persoanele de cinci, maxim şapte minute avem o astfel de perioadă!, perioada aia când credeam că însemnăm ceva, că suntem aparte, că posedăm o fărâmă de geniu uman şi toate rahaturile alea pe care ţi le bagă-n cap la grădiniţă şi pe care ţi le demontează brutal la şcoală, fir-ar a dracu'!


Dracu' ştie... ce eşti tu, ce e el, ce sunt eu.

Friday, November 30, 2012

Facebook în viaţa reală

Ce căcat se-ntâmplă cu gândirea oamenilor pe Facebook? Se atrofiază subit? Se diluează treptat, se destructurează progresiv, se contractă automat? Să-mi spună cineva ce că-cat se pe-tre-ce aici!  









Nu, scuze, mă prostesc şi eu. Nu sufăr de-asemenea canistre de indignare inutilă. N-am ajuns încă-n punctul ăla. Mă, da' faza e că io petrec mult timp pă Facebook. Cu atât mai mult cu cât stau în proporţie de 60% din zi în faţa unui calculator cu o conexiune la internet. Şi, precum bine zicea deşteptu' de Sartori în "Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea", Internetul, deşi poate fi o sursă extraordinară de informare şi educare, nu va fi niciodată folosit în atari scopuri de către oamenii care nu "se informează şi nu citesc în general". Prin urmare, e lesne de--nţeles că preocuparea mea principală (dacă nu chiar unica, dar să nu spunem asta pe-un blog public, că zice lumea că suntem sărace cu duhul) este accesarea mai sus menţionatului site de socializare (sau cum zic ăştia prin presă: "binecunoscutei reţele de socializare"). Aaaa, băăăăi, înainte de asta, tre' să-ţi spun! Mi-am luat un parfum absolut ge-ni-a-los-co-vici! Am dat o gălăgie de bani pe el, da' "se merită", să mor! Aşa, mai departe. E, şi dând scroll down zile la rând în newsfeed-ul acestui site, am ajuns nu numai să identific nişte pattern-uri şi să mă strecor cu uşurinţă printre poze cu pisici şi linkuri cu gangnam style, dar şi să-mi închipui în plan detaliu ce s-ar putea întâmpla dacă unele funcţionalităţi specifice Facebook-ului s-ar putea traduce (sau transpune) în lumea reală.

Uite, de pildă, ori de câte ori cineva-şi dă check in pe profilul de Facebook, îmi imaginez cum, în lumea materială, de fiecare dată când face un drum la piaţă, trebuie să-şi anunţe toate rudele, cunoştinţele şi colegii  în prealabil, în timpul evenimentului sau chiar după ce întreaga tărăşenie se va fi terminat.
- Bă! Alo! Costele? Bă, vezi că mă duc la piaţă să iau nişte morcovi şi ceva sfeclă, că vrea nevastă-mea să facă o ciorbă. Da, mă duc la Bobocica. Aia de pe Pascu, nr. 2. Near Vitan. Aha, aia, aia. Cum? Aaa. Da, o să mă duc şi la aialantă. Da' ailantă e mai târziu. Da, is attending pe 3 december, 2012, @ Sala Palatului, Concert Ştefan Bănică jr. Aha, aha, Near Victoriei. Aaaa-colo. Da. da. Bine, bossulică, atunci hai că ne auzim. Nu uita să dai share şi la nevastă-ta, Viorica, şi pă la mai cine mai cunoşti tălică. Să le spui tălică.  Da, bine, bine, ne-auzim... Alo! Maria? Spune-i tu maică-tii că trec pe la Bobocica în 7 minutes, near Vitan, să-l anunţe şi pă tac-tu, că io nu mai apuc. Ce? Da, mă, aia de pe Pascu, nr. 2. Bine, bine, pa, pa!... Alo! Gică? Vezi că sunt la Bobocica, buying nişte de-astea... zi să zic... nişte morcovi şi ţel... ă, asta, sfeclă. Da, near Vitan. Ă? Da, 7 minutes ago am ajuns. Da, e bine, lume multă, preţuri, legume, ai de unde alege, na. Bine, hai, papa... Alo, Mihai? Bobocica, near Vitan, fusăi acolo 11 minutes ago. Bine, share şi la soacră-ta. Ştii unde e, da? Aaaşa, aaşaa. Hai, te-am pupat, mai am de sunat........................ 
................................................   Alo, dom' Gigel Mârlănescu? Maricel sunt! Gogonea! Maricel Gogonea!... Din armată! Am fost coleg de cazarmă cu Titu de la Mărăcineni! În Arad, acolo. Da, da! Soldat Gogonea, să trăiţi! Hehehe! Ce mai faceţi, "dom' plutonier"? Hehehehe. Daaa, îs maaari acuma, s-au făcut cât brazii, da. Unu-i la facultate şi-unu-i la America. Daaa, păi ce să faci aci? Nu vedeţi că putrezeşti în economia asta? Fură toţi ca şacalii... Da, s-au făcut mari, au crescut şi ei, dom' plutonier, ce să-i faci? Aşa-i viaţa. Ce, noi nu făcurăm la fel? Nu, nepoţi n-am deocamdată, da' aştept. Aşa e, aşa e... cum o vrea bunul Dumnezeu... AŞA! Uite de ce v-am sunat io, dom' Gigel... io am fost acu' ceva timp la piaţă. La Bobocica. E o piaţă de-aici, de la noi, din Bucureşti. Da, să iau nişte morcovi şi nişte sfeclă, că voia săraca nevastă-mea să facă o ciorbă, Dumnezeu s-o ierte. Da, s-a prăpădit amărâta între timp, da... E, şi voiam ca să v-anunţ, că n-apucasem. Deci Bobocica, pe Pascu 2, near Vitan, 13 years and 233 days ago. Da, atunci am fost la Bobocica. Cât să fi stat... mai mult de 16-17 minutes n-am stat, în orice caz. Almost 20. Da, şi ca să ştiţi şi dvs. că n-am apucat să iau legătura cu dvs. Da. Bine. Să trăiţi, să trăiţi. Ne auzim în 7-8 ani, că tre' să mai vorbesc cu nişte oameni pân-atunci...


Şi când Gogonea adaugă la check in că "he was with Georgel, Dragoş and Liviu", e foarte probabil ca viaţa reală să traducă situaţia prin târârea după sine a tuturor celor implicaţi pentru confirmarea participării lor la eveniment.


O altă treabă care mă amuză teribil la Facebook este posibilitatea de a tag-ui câţi prieteni din lista virtuală vrea pulişoara ta. Fie într-o poză, fie într-un link, fie într-o postare. E ca şi cum ai trimite aceeaşi felicitare, pe rând, mai multor persoane şi le-ai ruga să se semneze pe verso pentru validarea prezenţei la eveniment.
- Iată! Vă arăt această poză cu un căţel care aleargă pe o pajişte şi vreau ca toţi să o iscăliţi şi s-o daţi mai departe. Asta reprezintă dovada mea adusă umanităţii că îmi pasă!




Când sunt tag-uită la sfârşitul unui post cu mai mulţi indivizi laolaltă, îmi imaginez că "tag-uitorul" ne bagă pe toţi într-o sală, în timp ce se îndreaptă cu pas sigur şi apăsat spre tribuna din capăt . Se aşază în faţa microfonului, îşi drege o clipă (dar numai una, nimic mai mult!) glasul şi grăieşte dictatorial: 
"Fiţi atenţi aici, la mine, că am ceva să vă spun tuturor. Tu, ăla din colţ, închide uşa că se face curent. Aşa. Puţină linişte, vă rog. Bun. Am fost informat de către asistentul meu personal, Feisbucovici, că azi e ziua voastră, a tuturor. Că cică vă cheamă Mihai sau Gabriela. În sfârşit. V-am adunat pe toţi aici ca să vă spun "la mulţi ani şi tot ce vă doriţi". Nu mai stau acuma să-i zic fiecăruia în parte, că e pierdere de timp. Aţi prins ideea. Hai, acum uşcheala de-aici, că mai am un grup la uşă care aşteaptă să intre. Le dau să asculte o piesă pe care am descoperit-o EU recent pe albumul unei trupe obscure. V-am ţucat."

Mai mişto mi se pare, însă, când scrii o postare pe Facebook adresată tuturor, fără niciun fel de specificaţii. E ca şi cum te-ai duce în centrul oraşului şi-ai striga în gura mare "La mulţi ani Alexandru şi Alexandra!", sperând că printre trecători se află şi câteva persoane aparţinând publicului-ţintă.



Dar cel mai taretaretare căcat pe care-l poţi face pe Facebook este să-ţi inviţi prietenii să-ţi placă rahaturile. Nici măcar nu trebuie să fie rahaturile tale, important e să fie nişte rahaturi care îţi plac ŢIE şi pe care consideri c-ar trebui să le placă şi ceilalţi indivizi ai societăţii. ATÂT de simplu. Acuma, zi tu cât de fenomenal ar fi dacă s-ar petrece asta şi-n viaţa reală! Să te duci la unu' pe stradă, să-l ridici de guler, să-l priveşti fix în ochi şi-apoi să-l tragi după tine până la prima groapă săpată în noroi.
- Bă! Vezi asta?
- ...
- Bă!
- D-d-da-a-a...
- E, ASTA-i groapa MEA! Săpată de MINE!
- O-o-o-kay...
- Bă!
- Dd-da....
- ÎŢI PLACE?
- Ddda! Da!
- Atunci dă-i un like, în morţii mă-tii!

Sau să te apropii subtil de-un ins în autobuz, să-ţi duci buzele la urechile lui şi să-i şopteşti cald:
- Te-ai băşit?
- Nu!
- Ştiu, a fost o întrebare capcană. Asta e băşina mea. Îţi place?
- NU! 
- Păcat, puteai să dai şi tu un share...






Sunday, November 25, 2012

Trei paragrafe şi-un alineat

Nu se poate, efectiv nu-se-poa-te să las noiembriele să treacă aşa, netulburat, nevăzut, pe nesimţite, pe lângă blogul meu! Trebuie să scriu ceva! Idei am câteva. Mi le notez cu multă conştiinciozitate pe câte-o bucată de hârtie ori de câte ori apar de-te-miri-unde. Pe care-o pierd între timp cu la fel de multă conştiinciozitate. Nu-i nimic, îmi şoptesc a resemnare. Dacă e predestinat să scriu despre subiectul respectiv, se va întoarce el la mine într-o formă sau alta. Treaba asta a mers super pân-acum, după cum prea bine vezi din numărul halucinant de mare al postărilor realizate în ultimul timp.

   Băi, mersi de-ntrebare, păi ce să fac? Sunt bine, sănătoasă, ceva probleme digestive şi dentare, dar d-aia s-au inventat cafelele, ţigările şi dentiştii - they get the shit done. Sometimes, literally. Cu şcoala... cum mă ştii. În regim intermitent. Asta aşa, ca să nu mă plictisesc. Plus că muncesc, dracu' să mă pieptăne. Apropo, mare grijă la anginele instabile, sindroamele coronariene acute şi la stafilococul auriu, că nu-i de joacă! Bă, ce să muncesc, căcaturi de-astea nesemnificative. Mai sunat nişte medici, mai meditat nişte copilaşi, mai vândut nişte iarbă prin cartier, nişte d-astea. Nie, prrr, mă, că glumesc. Chiar crezi că aş vinde-o de-aş avea-o?








Am observat ce diferenţă uriaşă există între un copil care e iubit şi apreciat acasă de către familie şi unul care e insultat mereu, subestimat constant şi la care se ţipă 24/24. Comportamentul lor e diferit, gradul de concentrare e diferit, siguranţa de sine e diferită, felul în care reacţionează atunci când greşesc e diferit, cantitatea de minciuni spuse în decursul unei şedinţe e diferită. Pur şi simplu e o diferenţă de la cer la pământ. Păcat, mare păcat că părinţii, prinşi în problemele şi stresul cotidian, nu-şi dau seama de repercusiunile (uneori) grave ale ostilităţii lor faţă de copil. Nu cred că realizează cu adevărat cât de mult "sapă" în psihicul şi-aşa fragil al micuţilor ăstora. Sper doar ca lucrurile să se stabilizeze în timp pentru cei din urmă, chiar dacă asta va necesita multă forţă şi detaşare din partea lor. Dar îi înţeleg, am fost în locul lor. E greu să ai un singur părinte. Şi şi mai greu e ca părintele ăla să aibă atât de multe pe cap încât efectiv să nu vadă cât rău îi provoacă (de multe ori, fără pic de intenţionalitate) copilului său.

Te-am lăsat acum. O să revin asupra subiectului ceva mai detaliat într-una din zile. Undeva, prin decembrie, probabil.

Saturday, October 6, 2012

Bună dimineaţa, bi-bine v-am găsit

Voiam să scriu un post despre motivul pentru care n-am mai scris. Ironic, hă? Dar apoi m-am gândit: who gives a fuck? Nici măcar eu, darămite oamenii de pe internet! Aşa că mi-am regrupat ideile. Cum vreau să fiu în noaptea/dimineaţa asta? Calmă şi liniştită? Neah, plictisitor. Anxioasă şi frustrată? Neah, prea obişnuit. Furioasă şi indignată? Mnăup, n-am energie pentru aşa ceva. 
   Partea nasoală cu blogăreala şi cu mine, chipurile, evoluând e că am realizat ceva care mă cam scoate din sistem sau care, în orice caz, m-aruncă brutal din tranşee: n-am nimic semnificativ de zis. Nimic din care cititorul să trag nişte învăţăminte sau care să-l ajute într-o formă sau alta. Sau or fi, ce ştiu eu? Dar dacă propriile mele argumente într-o anume chestiune nu mă pot convinge nici măcar pe mine însămi, atunci cum Dumnezeului să mai am îndrăzneala să le formulez? Încep să cred că nu am un sistem consolidat şi bine pus la punct de credinţe sau valori. Ori sunt eu foarte influenţabilă şi relativ uşor de convins, ori pur şi simplu nu cred cu adevărat în nimic. Oricum ar fi, e destul de tristă situaţia. Atâta autoelogiere a individualismului din sânge ani la rând, ca să ajung în cele din urmă să realizez că nu-s decât un cumul de banalităţi umane. Dar de-ajuns cu căcaturile mele. Să vorbim de căcaturile altora!




Oamenii din corporaţii sunt o specie umană aparte. Vorbesc diferit, se mişcă diferit, gesticulează, mănâncă, beau diferit. În toată alura lor există un soi de aer de continuă afectare, o preocupare intensă care pare să apese în permanenţă cortexul dumnealor, un zbucium lăuntric de-o intensitate exacerbată. Întotdeauna pronunţă "e"-ul "e", nu ca noi, ţăranii, "ie". Vocalele sunt accentuate şi rotunjite, într-un stil chiriţesc-franţuzesc. Cuvintele sunt întotdeauna puse în ordinea cuvenită, fără niciun fel de inversiune sau tautologie.  Te privesc întotdeauna serios, cu interes, cu o privire uşor încruntată şi o frunte îngândurată, care pare să proceseze multe informaţii în timpul zilei. Indiferent care este subiectul discuţiei: centralizarea datelor sau problemele digestive de dimineaţă. Vocea le este şi ea modificată. Par că vorbesc formal cu tine întotdeauna, chiar dacă îţi povestesc în pauza de ţigară că peste câteva luni trebuie să meargă la nu-ştiu-ce-nuntă. Tu ai veşnic impresia că discuţi cu un funcţionar public despre modalitatea de achitare a datoriilor restante. Atunci când râd (ceea ce oricum se întâmplă rar şi, categoric, NU în timpul programului), par să fi uitat s-o facă. Zâmbesc aşa, uşor, în colţul gurii. Nu ştii sigur dacă sunt foarte politicoşi, trăsătură căpătată şi şlefuită la locul de muncă în care zac de ceva ani, sau chiar sunt amuzaţi de cele auzite. În pauze sunt destul de tăcuţi şi reticenţi, lăsându-l pe clovnul biroului (întotdeauna există un clovn al biroului!) să-şi facă numărul. Nu-şi aduc aproape niciodată mâncare de acasă. Cu toţii comandă câte ceva de la acelaşi restaurant aflat în apropierea firmei. Chiar dacă-i mai auzi din când în când plângându-se că nu mai au niciun ban şi că mai sunt 2 săptămâni până la salariu. Nu mănâncă niciodată cu gura deschisă, nu plescăie sub nicio formă şi întotdeauna mestecă uşor, cu înghiţituri mici, de vrăbioară. Evident, nimeni nu vorbeşte cu gura plină la masă!
Când aud cuvinte precum "pulă", "pizdă", "smecleu", "sloboz", "futut", "coaie" şi altele asemenea, ceva îngrozitor se petrece cu şi pe chipurile dumnealor. Trăsăturile lor faciale se transfigurează în ceva ce aduce a grimasa pe care o faci instinctiv când pui din greşeală mâna pe căcat şi-apoi duci degetele la nas ca să te asiguri că într-adevăr ai pus mâna pe căcat.
    Dacă, Doamne fereşte, se confruntă cu o situaţie posibil conflictuală, devin fie foarte anxioşi, fie foarte iritaţi, adoptând o atitudie de falsă diplomaţie. Încep să-ţi înşire, cu o voce tremurândă, tot felul de propoziţii învăţate pe de rost din "Ghidul corporatistului - cum să manageriezi o situaţie tensionată în 5 paşi simpli" . După care scapă câte-un porumbel de genul "domnişoară, nu vi se pare că sunteţi cam nesimţită?". Li se întocmeşte ulterior un raport şi sunt mustraţi şi futuţi în cur trei luni de zile după incident de către superiori. Devin, aşadar, mai nervoşi, mai neliniştiţi şi mai handicapaţi social.
Aa! Iar IT-iştii întotdeauna, DAR întotdeauna le ştiu pe toate! Dacă sistemul lor a dat greş, pesemne că tu, cel care operezi cu el, ai făcut o eroare. Nu există, sub nicio formă, posibilitatea ca sistemul să se fi dus dracului de unu' singur. Ceva i-ai făcut! Sistemul merge perfect! Pentru că IT-istul lucrează perfect! Iar tu oricum, în principiu, eşti un idiot. Deci nu meriţi nicio explicaţie, cu atât mai mult prezumţia de nevinovăţie. Punct!




Wednesday, September 5, 2012

Generic vorbind despre cazuri particulare

...şi trebuie să-l vezi ca să înţelegi ce spun. Trebuie să îi priveşti ochii veşnic trişti şi surâsul mereu pe jumătate, mereu neîncrezător în lume şi în viaţă,  dar atât de iubitor, de plin de amândouă. Trebuie să ai imaginea mentală a mâinilor sale albe şi lungi, bătrâne în tinereţea lor, obosite chiar şi-atunci când se mişcă necontenit. Există o moliciune şi o calmitate în întreaga lui fiinţă care răzbat până dincolo de ochii privitorului şi rămân fix în gât, ca un nod sârmos şi rece. Trebuie să îi asculţi tăcerea care se zbate neajutorată pe buzele-i vineţii, încercând parcă să se rupă de la jumătate, să se frângă brutal şi să se spargă zgomotos într-o mie de sunete asurzitoare. Trebuie s-o asculţi atent. Să taci odată cu ea, cu tăcerea lui. Iar dacă taci îndeajuns de mult, poţi să-i auzi, în cele din urmă, glăsciorul timid, aproape sugrumat, speriat de lume şi de toate. Trebuie să-i simţi metacarpienele prin pielea când fină, când aspră, precum a unui androgin nehotărât. Să i le pipăi cu blândeţe, cu grijă, cu gentileţe, astfel încât să nu ţi se dezintegreze între palme. Să observi nodurile inegale ale oaselor. Şanţurile mici şi inexacte ale epidermei. Firicelele insesizabile şi fine care răsad din pori. Să-l simţi pe bătrânul care sălăşluieşte în el. De cât timp o fi acolo, înăuntru? Şi cum de l-a ascuns atât de bine până acum?
Trebuie să percepi cu adevărat asimetriile chipului său şi să le înţelegi. Nu să fii îngăduitor cu ele, ci mai degrabă afectuos, tandru, iubitor. Să-i asimilezi imperfecţiunea, să o sorbi şi să o implementezi în tine. Nu cu toleranţă sau răbdare, ci cu pasiune şi dorinţă. Să vezi frumosul crăpat şi neobişnuit din el, ascuns sub o inexpresivitate jucată amatoricesc. Pentru că, vezi tu, asta face un om trist. Joacă. Se joacă. Pe sine însuşi. Se autointerpretează. Calculat. Cu o minuţiozitate milimetrică. Cu o exactitate aproape dementă. Ferecă într-însul tot demonicul divin. Teamă? Poate. Repulsie. Probabil. Jenă? Posibil. 
Trebuie să pătrunzi adânc în inima vulnerabilităţii încătuşate. Pe vârful degetelor, încet, uşor, pe nesimţite. Pentru că acela e perimetru interzis. Ţie, ei, lui, lor, vouă, tuturor. Uneori, şi lui însuşi. Trebuie să mergi tiptil, cu multă precauţie. Nu atinge nimic de-acolo. Nu trebuie să-l trezeşti pe bătrân. Doar observă. Priveşte. Adulmecă. Şi ieşi. Îndreaptă, de vrei, covoraşul de la intrare. Atât. Nimic mai mult.
 Trebuie să înţelegi că demonii lui nu se vor împăca niciodată cu ai tăi. Sunt prea ursuzi, prea asceţi, prea iritabili. În vreme ce ai tăi sunt doar indecişi, haotici, umblători. Ai tăi vin şi pleacă, ai lui rămân locului. Tu încă mai cauţi şi încă mai nădăjduieşti că vei scăpa, în cele din urmă, de ei. El a învăţat să trăiască cu ai săi. I-a acceptat într-însul. I-a adoptat. Fac parte din el acum. Poate că ăsta e cel mai înţelept lucru pe care-l poate face un om. Dar tu nu ai fost niciodată un om înţelept. Şi nu vrei să fii. Pentru că înţelepţii suferă mereu mai mult. O fac cu stoicism şi cu împăcare de sine.  Ţie nu-ţi place să suferi. Tu vrei afară. Vrei aer. Simţi cum te sufoci cu fiecare impuls demonic venit din interior. Tu nu vrei înţelepciune. Nu cu un astfel de cost.
   Trebuie să îi vezi gesturile ca să înţelegi libertatea dintr-însul. Uneori, o simţi ca pe o resemnare. Ca pe un "la dracu' cu toate!". Tânjeşti după asta. Dar tu nu poţi să laşi lucrurile din mână. Tu nu poţi să renunţi. Tu nu ai capacitatea de a te lăsa pe spate şi de a avea încredere în apa de sub tine. Tu nu poţi pluti ca el. Pentru că tu ai încă ancora nădejdii legată de picior. Mergi cu ea prin râul vieţii, luptându-te anevoie cu torenţii imprevizibili, când năvalnici şi furtunoşi, când şovăitori şi domoliţi. O cari după tine peste tot. El a înţeles de mult că o astfel de greutate nu-i este de nicio trebuinţă. El pluteşte. Şi-l lovesc puhoaiele toate, îl răstoarnă, îl acoperă, îl duc cu repeziciune la vale. Dar el stă neclintit în faţa zbuciumului din jur, plutind, plutind, plutind pe spate, cu braţele sub cap, cu umerii relaxaţi şi goi, cu braţele şi întregul trup levitând destins şi nepăsător. Tu te agăţi de fiecare cracă, de fiecare piatră de la mal, de fiecare trestie elastică pe care o întâlneşti în cale, continuând să cari ancora aceea nenorocită. Pentru că tu ai încă încredere că îţi va fi de folos cândva. Chiar dacă simţi că te scufunzi, chiar dacă simţi că şuvoaiele nemiloase te-nghit hulpave şi-nsetate, chiar dacă simţi cum te afunzi în fiecare zi mai mult, centimetru cub cu centimetru cub.
    Şi trebuie să-i vezi serenitatea ca să-ţi înţelegi propria anxietate. Liniştea imperturbabilă cu care aşteaptă sfârşiturile a ceva. Panica nebună care te cuprinde în faţa aceloraşi sfârşituri. 
Calm impenetrabil versus spaimă violentă. 

Senitătate spirituală versus nelinişte tulburătoare.

Tihnă sufletească versus zbucium lăuntric.

   

  
   

Friday, August 31, 2012

Io de făcut, stau, nu-i asta problema!

OK. Ştii care-i faza cu tine? Îţi găseşti tot timpul scuze pentru orice. De fiecare dată când renunţi sau o dai în bară, trebuie să existe un pretext incontestabil care să motiveze întreaga situaţie. Întotdeauna sunt banii prea puţini, lipsa înţelegerii din partea celorlalţi, superficialitatea oamenilor, aroganţa şi egoismul firii umane, maică-ta, frate-tu, familia, neamul, omenirea-ntreagă. TU nu eşti niciodată de vină pentru ce ţi se întâmplă. Sau, în orice caz, nu eşti principalul vinovat. Ghinion de neşansă. N-ai bani pentru că n-ai job, n-ai job pentru că angajatorii-s nişte nenorociţi care nu vor să te lase să lucrezi în domeniul tău, nu te lasă să lucrezi în domeniul tău pentru că n-ai experienţă, n-ai experienţă pentru că nu ai avut niciun loc de muncă în presă, n-ai avut niciun loc de muncă în presă pentru că nu te-a angajat nimeni întrucât n-ai experienţă. Nu eşti tu de vină! Societatea! 
      
Bine, bine, dar puteai să faci o practică, un internship, o ceva. Nu, tu nu poţi să faci asta, pentru că nu-ţi permiţi să sclavageşti 6 luni de zile pe nimic. Tu ai nevoie de bani. Trebuie să-ţi găseşti un job. Genul de job în care nu şade nimeni mai mult de 2 luni şi pe care niciun om care-şi respectă inteligenţa şi bagajul de cunoştinţe acumulate de-a lungul timpul nu-l ia în considerare. Şi-aici intervine orgoliul personal, dramul ăla de demnitate care, zici tu, mai pâlpâie în licăre firave în tine. Şi-ţi spune: NU, nu îţi vei pierde timp preţios din viaţă muncind într-un loc care nu-ţi aduce niciun fel de plăcere, care nu te ajută să te dezvolţi pe niciun plan, unde eşti plătit nu pentru munca propriu-zisă, ci pentru orele petrecute acolo. Nu te vei plafona şi nu vei alege să faci sondaje de opinie prin telefon, întrebându-l pe cel din receptor ce notă ar da, de la 1 la 10, iaurtului Danone şi cât de des cumpără lactate: o dată pe săptămână, de mai multe ori pe săptămână, o dată la două săptămâni sau lunar? Nu vei ajunge precum tipul ăla gras, de 35 de ani, absolvent al facultăţii de istorie, care urlă în receptor la bietul respondent, scărpinându-se pe burtă şi mirosindu-şi sudoarea de la subraţ. NU vei servi cheeseburgeri fără ceapă şi cu maioneză şi nici nu vei împături şaorme cu de toate pentru botoxatele prăjite la solar din faţa tejghelei, cărora li se face fomiţă pe la 2 noaptea, după ce-au băut ca vacile-n Princess, fâţâindu-şi bucile celulitoase ici şi colo şi frecându-şi-le de scroturile tuturor slinoşilor ţigănoşi şi asudaţi de prin preajmă. Nu! Refuzi să fii omul ăla! Tu eşti un tânăr deştept, te duce capul, în morţii mă-sii de treabă, TE DUCE CAPUL! Ai potenţial, eşti capabil de chestii măreţe, poţi să destructurezi şi să dai peste cap întregul mers prost al lucrurilor, să te pişi pe el de sistem făcut în glumă, dup-o labă scurtă şi-un ghiorţăit de maţe lacome, pe ei de oameni incompetenţi, mediocri împuţiţi, netalentaţi notorii, nulităţi ale contemporaneităţii, mari prestatori ai muncii de căpătuială şi aşi ai cârpelii procedurale, să vomiţi pe amatorisme şi neeforturile depuse, pe ea de lipsă de pasiune, pe el de cinism, pe ei de jegoşi infecţi care câştigă bani sugându-şi măselele şi gâdilându-şi coaiele transpirate, pe tot conglomeratul ăsta uriaş de nedreptăţi, hârţogăraie,  formalităţi lipsite de sens şi minţi robotizate, golite de substanţă cenuşie, în interiorul cărora a fost plantat cipul stupizeniei absolute, menit să declanşeze scurte, dar intense accese de tembelism intermitent, ridicol absurd, idioţenie grosolană, grobianism fără pereche. Poţi mai mult de atât! De ce căcat nu vede nimeni treaba asta???

Oricum ar fi, tu nu porţi nicio vină. Ai fibră de erou în tine, dar tre' mai întâi să te lase să porţi pelerina. Altfel superputerile sunt neutilizabile! Fără pelerină eşti mort. N-ai nimic. Eşti caput. Eşti bun de-aruncat la gunoi. Iar ei ştiu asta, genera-le-ai infarcte miocardice! Ştiu asta şi complotează împotriva ta! Sunt toţi pe felie, găuri-le-ai orificiile de jegoşi! S-au combinat, s-au aliat, s-au cuplat în aşa fel încât să te ţină la distanţă. Pentru că ei sunt conştienţi de ce om măreţ şade-n corpul ăla şleampăt şi târşâit al tău! Ştiu că totul e doar o deghizare, o foarte bună acoperire a ta. Probabil că te urmăresc chiar acum, când scrii toate astea. Probabil că te-au ţinut sub observaţie şi mai devreme, când te scremeai pe wc şi scoteai sunete ciudate, aproape animalice, în agonia constipării. Probabil că stau într-un birou d-ăla slab iluminat, cu ecrane imense în faţa lor, mâncând gogoşi şi sorbind din cafea, în timp ce se amuză copios de expresiile tale faciale absolut odioase capturate de sateliţi! Ca-n filme, ejnebun!

Te mai apucă şi lenea, de ce să minţi, că te vede Dumnezeu, oameni suntem, se-ntâmplă. Dar asta nu-nseamnă că... eeeee! Te-apucă, da' ştii ce? Pe toată lumea o apucă! Zi-mi mie un om care n-are momente de leneveală! Unul singur! Şi, la o adică, de ce să nu-ţi fie lene? Adică de ce să nu-ţi fie permis? Nu e ca şi cum ai avea ceva de făcut! N-ai un job, n-ai nicio obligaţie propriu-zisă, iar singură trebuinţă serioasă a ta sunt ţigările. Dar ai zile când ţi-e prea lene să şi fumezi, deci te-ai scos şi-n partea aia. Şi adică de ce să nu leneveşti şi tu puţin? Ce-are? N-o să moară nimeni de foame, n-o să plece niciun copil de-al tău nespălat şi necălcat la şcoală că doar, slavă Domnului, nu a fost nimeni îndeajuns de necugetat încât să te cadorisească, cel puţin pân-acum, cu vreun plod, n-o să leşine pisica sub un scaun, înfometată şi vlăguită, că nici p-aia n-o ai, n-o să ajungă nimeni la spital că ai uitat să-i dai tratamentul, n-o să păţească nimeni absolut nimic în urma lenevelii dumitale. Şi-atunci de ce să nu stai? Ai? Ce altceva să faci, Doamne iartă-mă? Că doar nu te-oi apuca să aplici de nebun CV-uri în stânga şi-n dreapta, că doar eşti îndeajuns de inteligent încât să ştii că n-ar avea niciun rost. Şi doar n-o să umbli ca un ţicnit pe străzi, dănănăind din uşă-n uşă, să-ntrebi, să te interesezi, să insişti, să vezi dacă există vreo ceva pentru tine, vreun job, vreo chestie, vreo perspectivă rezonabilă în urma căreia să ajungi undeva, să progresezi, să alea. Nu. Singura ta soluţie e dacă-ţi dau ăştia de la conducere, nenorociţii ăştia din sistem, voie să porţi pelerina. Adică dacă vin şi te angajează. Nu tre' să bată la uşă, nu eşti absurd!, în spanacul mă-sii de treabă, dar un e-mail sau un telefon pot şi ei să dea, dă-i în sloboz, că prea şi-au luat aere şi figuri de Veneţia. Tu eşti un om rezonabil, nu ceri mult, doar să fii lăsat să-ţi faci treaba, să-ţi valorofici şi să-ţi fructifici imensul şi imposibilul de măsurat potenţial. Nu e nimic complicat în toată treaba. Şi nu-nţelegi de ce nu pot vedea asta-n tine. Fie sunt conspiratori împuţiţi, cum pomeneam ceva mai sus, fie sunt de-a dreptul idioţi, cum menţionam şi mai sus.




 Oricum ar fi, tu n-ai nicio vină şi nicio putere. Nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să aştepţi. Serios, CE altceva ai putea face? Aştepţi. Şi cât aştepţi, poţi să te-ntinzi puţin pe canapea, să mănânci ceva sărat, să fumezi o ţigară, să te hlizeşti la tv şi să aţipeşti niţel, că nu-i nici gaură-n cer, nici ploaie în iad. Că ai somnu' uşor, te trezeşti imediat, la cel mai mic zgomot. I-oi auzi de-ţi bat la uşă sau te apelează pe mobil, Doamne iartă-mă! Până una, alta, bagă o moţăială, că şi-aşa, ce-ţi rămâne de făcut în astfel de momente?



Saturday, August 18, 2012

Despre relaţiile tumultoase din viaţa mea

   Pentru că eram cât un penthouse şi m-am făcut cât o casă, am decis să iau măsuri drastice. În sensul în care: dă-i cu sală, dă-i cu legume, dă-i cu piept de pui la grătar, dă-i cu apă, dă-i cu saună, dă-i cu alergat, dă-i cu biciclit, dă-i cu de toate, fir-ar al dracului. Şi e greu, e al naibii de greu. Kilele se duc, ele, săracele, dar nişte pofte rămân. Am şi io o plăcere maximă-n viaţa asta: energizantul. Aş bea energizant şi-n duş. Şi-n somn. Dracu', m-aş îmbăia în energizant dacă ar fi posibil. Mi-aş face un dressing uriaş în care, în loc de genţi, pantofi şi paltoane, aş depozita baxuri întregi de energizant. E, da' mai poţi bea energizante în atari condiţii? Anume când vrei să te faci bombă  evitând cu stoicism bombele calorice? Nu mai poţi. Dar eu nu-s genul de om disciplinat, cu un bun echilibru lăuntric şi cu un autocontrol de fier. Io-s un fel de salcie (mai butucănoasă): cum bate vântul, aşa dansez şi eu. Sigur că ideal ar fi să-mi fluturi viciile pe la nas, ademenindu-mă, iar eu să scot un "nţ" şmechereşte printre dinţi. Da'...
   Bă, şi faza e că-mi iese la toate celelalte. Adică poţi să-mi vii cu un platou ghiftuit cu savarine, îngheţate, ciocolate, ecleruri, bomboane, chipsuri, pizza, şaorme, cheeseburgeri şi alte nebunii. Şi io pot să ronţăi un morcov şi să mă uit absent la ele. Dar adaugă pe tava aia şi-o doză de energizant şi m-ai terminat. M-ai desfiinţat. Gata. Sunt caput. M-ai înfrânt. M-ai învins. M-ai des-ca-li-fi-cat complet.
  Bun. Şi-am rezistat fără energizantu' mai sus menţionat vreo trei săptămâni. Nu m-am mai gândit la el, nu am mai rememorat momentele frumoase petrecute împreună, am evitat toate locurile pe care ştiu că obişnuieşte să le frecventeze şi chiar şi atunci când, inevitabil, treceam pe lângă el, pur şi simplu-i ignoram prezenţa. A fost o perioadă dificilă pentru mine, de ce să mint?, a trebuit să mă redresez psihic şi fizic, dar mai ales emoţional după ruptura asta bruscă şi dureroasă. Mama mi-a spus în repetate rânduri c-ar trebui să renunţ la el, că nu e bun pentru mine, că merit mai mult, că relaţia asta nu poate fi de bun augur şi nu se-ndreaptă în nicio direcţie, că trebuie să fiu precaută şi să îmi orientez atenţia către altceva, mai sănătos, mai util, mai productiv. Dar, vezi tu, m-am ataşat prea mult de el, mi-a intrat în sânge. De când l-am pus în gură prima oară şi i-am simţit gustul ăla unic, inimitabil, autentic, de neînlocuit, m-a apucat euforia narcomanului şi-am dat-o-n benga. Am început să mă-ndrăgostesc. 
  Partea nasoală e că mama a realizat gravitatea situaţiunii şi a început să ne pună piedici. La început, deşi privea întreaga relaţie cu rezerve, a acceptat să-l cunoască. Din păcate, ei i-a displăcut profund, motivând că "mi-a dat nişte arsuri la stomac şi nişte bătăi de inimă... ceva de speriat". M-am amuzat atunci, adăugând că "mamă, ăsta nu e pentru oricine, dar e super bun dacă-l poţi înţelege". Ea a dat resemnată din umeri şi mi l-a pasat cu lehamite. Mai târziu, însă, ori de câte ori îi ceream bani pentru a-l reîntâlni, strâmba din nas a dezaprobare. 
 - Neapărat ăsta? Ia-ţi altceva. Uite, îţi dau bani, numai nu pentru ăla
- Mamă, nu-nţelegi că nu e nimic ca el?! Nu am cu ce-l înlocui!
- E, lasă prostiile astea, că sunt alţii mai buni pe lumea asta!
- Tu pur şi simplu nu-nţelegi!

Mă ofuscam şi mă-ntorceam supărată în camera mea. Mama ceda în cele din urmă. Venea la mine, îmi punea banii pe noptieră şi zicea cu un glas scăzut, dar ferm: "asta e ultima oară când îţi mai dau pentru aşa ceva!". Eu dădeam fericită din cap şi-i promiteam, asemeni alcoolicului care, după o lungă perioadă de abstinenţă, primeşte un pahar de vin, că asta va fi, într-adevăr, ultima dată
  Oh, dar cât de mult mă-nşelam. Cu fiecare înghiţitură, voiam mai mult şi mai mult şi mai mult. De fiecare dată, mă prezentam în faţa mamei precum în faţa unor juraţi, cu o pledoarie bine pusă la punct, studiată şi argumentată. Desigur, rezonurile de genul "nu am nimic!", "nu-mi face nici rău, nici bine!", "m-ai văzut vreodată că mă port ciudat după?", "m-am comportat eu diferit?" erau nelipsite din retorică. Şi mama, la fel ca-n alte dăţi, ceda resemnată, precum avocatul acuzării care, în faţa verdictului dat, nu mai poate face nimic. 
     Uneori, o convingeam prin telefon să mi-l aducă acasă. Era o adevărată provocare, dar, fără doar şi poate, reuşeam. Din asta am realizat c-aş fi un vânzător excelent şi că, dacă m-aş băga în marketing, probabil aş face o căruţă de bani din comisioane şi prostii. Dar am o problemă în a manipula străinii. Mi se pare imoral. Pe mama, pe de altă parte...
   Mi-l aducea pe-ascuns, mi-l pasa pe sub mână, uitându-se-n stânga şi-n dreapta cu precauţie. Îmi repeta apoi acelaşi binecunoscut discurs, cu "asta e ULTIMA OARĂ, jur, să nu-mi mai ceri vreodată să fac aşa ceva!". Eu mă simţeam ca un narcoman care-şi primeşte doza de fericire, dar încercam să par relaxată, play it cool, yeah, whatevs'. Bine, mami, te pup, eşti cea mai tare, nu-ţi mai cer, gata, am terminat, nu mai vreau, că ştiu şi eu, ce dracu', crezi că eu nu ştiu că nu-i bun?!, mai ales acum, când sunt pe val, mă fac bomboană, uite, am slăbit X kile săptămâna asta, păi trag aiurea, crezi că nu-s conştientă şi eu? 
Fuguţa în cameră, închis uşa, strâns recipientul în mână, desfăcut uuuuşşşşor capacul, dus recipientul la gură, sorbit doar o guriţă, precum domnişoarele delicate care-şi beau ceiuţul, ţinut în guriţă pentru câteva momente, savurat aroma, înghiţit, repetat procesul. Aaaaaaaaaah, Sfântă Treime a Hedonismului Pur! Ia-mă! Ia-mă acum! Îs pregătită să mor sfârşită! 

Dar zilele negre pentru noi doi erau din ce în ce mai aproape. Veneam de la sală, îmi beam cuminte şi docilă apa cu lămâie şi mă uitam melancolică în gol. Îmi aprindeam o ţigară şi o simţeam, pe măsură ce trăgeam fără vlagă din filtrul ei, că are un dinte-mpotriva mea, c-ar vrea să-mi reproşeze ceva. Se stingea des, avea un gust ciudat, făcea nazuri-nazuri, iar când voiam s-o reaprind, se frângea de la jumătate. Asta era forma ei de protest împotriva mea. Parcă o şi puteam auzi, cu un glas când gros, când piţigăiat:



- Păi nu ţi-ar fi ruşine? Cu ASTA mă fumezi? Cu-cu-cucucu... apa asta murdară şi acră? Uite şi tu ce gust are! Asta o să fie combinaţia de-acum încolo??? Eu şi apa cu lămâie??? CU ASTA AI DE GÂND SĂ MĂ FUMEZI?! Tu nu-nţelegi că nu mă am bine cu proasta asta?! Că suntem certate de când lumea? Oamenii care mă fumează, n-o agreează şi viceversa. Ai văzut tu oameni care beau apă cu lămâie şi pufăie ţigări??! Îţi zic eu: NU! Eu sunt de-o parte a baricadei, iar ea de cealaltă. Fiecare a luat o decizie în viaţă. Ea să se aciueze pe lângă plicticoşii care vor să ducă un "stil de viaţă sănătos", iar eu să mă anturez cu petrecăreţii, cu nonconformiştii, cu sedentarii! IAR TU NE COMBINI?! Ruşine, Corina, RUŞINE! Unde e EL? Unde e? Ai văzut cât de bine mă-nţelegeam cu el. Eu îl însoţeam pe gât în jos, el îmi îmbogăţea aroma. Împreună eram precum Stan şi Bran, Chip şi Dale, Mickey şi Minnie, Donald şi Donna! Iar acum mă fumezi cu.... asta?! Poţi la fel de bine să dai nişte ulei pe gât! Ascultă. Tu trebuie să te hotărăşti. Ori eu, ori ea! Nu le poţi avea pe-amândouă! Una dintre noi trebuie să plece. Punct. Ori eu şi el, ori... ea!

Stingeam resemnată ţigara, mă duceam la bucătărie să-mi pregătesc salata de legume şi o mâncam apoi în tăcere, pe ascuns, ca să nu mânii părţile adverse. Îmi făceam o cafea ca să împac şi capra, şi varză, pentru că ştiam că astea două-s prietene de când lumea şi-au învăţat să se accepte oricum: şi fără zahăr, şi cu nicotină mai multă, şi mai amare, şi mai dulci. Calmam spiritele pentru câteva momente, chiar dacă ţigara încă mai bolborosea câte ceva când se-ntâlnea cu alt duşman aprig de-al ei, îndulcitorul. Dar ăla oricum e mai timid şi mai retras de fel, îi lipseşte totalmente latura "confruntaţională". 

Am reluat legătura cu el azi, după mai bine de trei săptămâni. El n-a spus nimic, eu m-am făcut că nimic nu s-a-ntâmplat. Am vrut să-i demonstrez că, în ciuda celor întâmplate, eu am rămas aceeaşi. Dar şi el, şi eu ştiam că m-am schimbat. Că lucrurile între noi nu vor mai fi niciodată ca la-nceput. Ţigara l-a primit voioasă şi-ncântată. A ars mai bine ca niciodată, a fumegat de fericire şi a jubilat cerculeţe pline de fum. Dar stomacul meu, acum învăţat cu alte treburi, recent împrietenit cu alţii, mai uşori şi mai digerabili, l-a poftit înăuntru cu reticenţă şi c-o oarecare lehamite. La fel cum primeşti în casă un vechi prieten cu care n-ai mai vorbit de mult timp şi care, în timp ce tu ai progresat, el nu s-a schimbat deloc. Îl primeşti din complezenţă, din politeţe, în virtutea vremurilor frumoase şi îndelungi pe care le-aţi petrecut odată împreună. Dar ai vrea să se evapore cât mai curând, ca tu să-ţi poţi relua liniştit noua rutină zilnică. 

Aşa că acum, când beau ultima gură de energizant şi tastez chestia asta, ştiu că despărţirea e iminentă. Că nu vom mai petrece timp împreună. Cu siguranţă nu la mine acasă. Sunt convinsă că ne vom mai întâlni prin cluburi, noaptea, când va fi şi vodca sau ginul prin preajmă, dar a doua zi, dimineaţa, o să uităm complet unul de existenţa celuilalt şi-o să ne vedem mai departe de viaţă. El o să vadă alţi oameni, eu o să beau alte băuturi... 

P.S. ţigara se gândeşte serios să plece; a zis că dacă voi continua cu stilul ăsta de viaţă, ea nu mai are de gând să stea prin preajmă. Simte că nu îşi mai găseşte locul aici. N-are rost să mai continuăm aşa. Eu încă mai trag de ea, dar ştiu că o să mă părăsească curând. Chiar nu se înţelege cu apa  cu lămâie.

Monday, August 13, 2012

O viziune post-post-postmodernistă asupra literaturii româneşti

  Nu se mai citeşte în ziua de azi! Tinerii noştri nu mai citesc nimic! Nimeni nu mai deschide nicio carte, toţi stau cu ochii-n calculator!

Ai auzit frazele astea în ultima vreme? Dar în ultimii 5 ani? Ce zici de ultimii 10? Ehe.

Generaţiile din ziua de azi nu mai citesc. Viitorul se anunţă sumbru. Copiii noştri or să ducă lumea asta la pieire!
Mi s-a erodat ficatul de cât am auzit rahaturile astea. A plesnit fierea-n mine la fiecare frază de genul celor de mai sus. Am făcut câte-un mini-infarct la fiecare cinci zile după un astfel de eveniment. Dar cel mai brutal a fost colapsul plămânilor şi a jumătate din cord din cauza imensei frustrări resimţite. Frustrarea că soluţia acestei probleme este atât de simplă şi în acelaşi timp atât de eficientă încât e aproape magic cum nimeni nu s-a gândit la ea sau, dacă a făcut-o, nu a implementat-o niciodată. 
Ce suntem noi? Nişte organisme vii. În continuă mişcare. În continuă creştere. În continuă evoluţie. Ce sunt instituţiile de guvernământ? Metropole de organisme. Vii. Care sunt - în continuă mişcare, în continuă creştere, în continuă evoluţie. Ce este statul? O instituţie/formă de guvernământ. Adică metropolă de organisme vii, care sunt în continuă mişcare, creştere şi evoluţie. Ce este societatea? Un ansamblu de oameni care trăiesc laolaltă. Adică o sumă de organisme vii, în continuă mişcare, creştere şi evoluţie. 
    oKAY, oKAY, termin cu prostiile. Voiam să zic că lumea s-a schimbat. C-o fi progresat, c-o fi involuat, nu ştim încă sigur. Cert e că s-a schimbat.
    Prin urmare, şi mentalităţile, comportamentele, atitudinile, limbajul, cultura, oamenii s-au schimbat. S-au "adaptat" mediului înconjurător. Sau au adaptat mediul înconjurător la ei înşişi. Nici asta nu ştim sigur. Cert e că s-au schimbat.
    Dar există ceva ce nu s-a schimbat de foarte muuuult timp. Uneori, de 3-4 ani, alteori de 3-400 de ani. Ce poate fi atât de fix, rigid şi nemodificabil în lumea asta încât să nu se fi schimbat de mai bine de 400 de ani? Ei, răspunsul e simplu: cărţile! Mai precis, LIMBAJUL din ele. Vă SPUN, dacă cineva s-ar fi gândit măcar o dată-n viaţă să schimbe limbajul folosit într-un text literar, am fi avut acum cozi la recepţiile tuturor bibliotecilor din oraş. 
   Fii atent fază: dacă stimabil vă rog a-mi permite să adaug doar câteva cuvinte întregii argumentaţii mai mult sau mai puţin temeinice pentru a dezavua oareşce incongruenţe pe care le găsesc de-un grosolan aproape grotesc, fără să menţionez de ridicolul inerent întregii cazuistici, pe care consider absolut jenant să-l mai trec în revistă, veţi întâmpina oare cu bunăvoinţă şi aprobare cererea mea? 
Sau, mai pe-nţelesu' tă... ticilor din lumea-ntreagă: mă laşi, coae, să-ţi explic cât de mare e căcatu' pe care-l mănânci aici?!

Bine, de-ajuns cu flecăreala. Să ne suflecăm mânecile cămăşii şi să ne lăsăm jos, la treabă. Aşa zice americanu'. 
   O să dau câteva exemple de "traducere" din româna veche în româna nouă a câtorva texte literare reprezentative din curricula şcolară, care e posibil să fi dat câteva bătăi de cap minţilor neprihănite ale celor din spatele pupitrelor şi care, dacă ar fi fost traduse, ar fi putut schimba în mod dramatic cursul istoriei... şcolare din România. 


Primul autor pe lista noastră: I. L. Caragiale.


D-l Goe (text original)


Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.

Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţă. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:

- Mam mare! De ce nu mai vine? Eu vreau să vie!

- Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.



D-l Goe (traducerea)

Era odată un prostovan pe nume Goe care nu reuşea niciodată să treacă clasa. Mă-sa, mătuşi-sa şi a' bătrână i-au promis nărodului că-l duc în Bucureşti de 10 mai, numai să treacă în morţii mă-sii clasa aia odată!
  Ne doare-n pulă dacă pizdele astea trei se decid să se care din cocina lor la Capitală doar ca să-l oprească pe mucosul ăla din ţipat. Şpilu' e că încă de la prima erecţie matinală astea trei şi pielea pulii ăla erau spălaţi, apretaţi, parfumaţi, bossificaţi şi aliniaţi pe peronu'... morţii mă-sii, nu mai contează, dă-l în pula mea, şi-aşteptau ca proştii acceleratu de Bucureşti. Da, ăla care merge mai încet decât un obez la un maraton. Păi, bă, în sloboz, la aşa eveniment naţional, te scoli dreacu' înaintea propriului cuc, ej' nebun? Trenul ajunge în Bucale pă la opt. Pe Goe îl mănâncă coaiele de nerăbdare şi zice cu figuri şi arfe de  New York şi suferinţă de Las Vegas: 
- Fă, mamaio, mai vine fă, trenu' ăsta, -npulamea?
- Vine, fir-ar al moartea, vine, mânca-ţi-aş pulicica aia a ta! comentează băbăciunea.


2. Mihai Eminescu (poreclit şi "Memi")


Ce te legeni, codrule (varianta originală)

- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numaï cu el!




Varianta tradusă

- Ce te zbânţui, fă, pădure?
Chill, nu-i nicio futere.
- De ce să nu mă zbântui, ai?
Nu vezi că mă îngrăşai?
Mă făcui o hodoroagă
Rămăsăi şi într-o doagă
Nu mai văd, nu mai auz
Nu mai muşc şi nu mai gust.
Nu mai fut, nu mai lucrez,
Simt c-o să mă prăpădesc.
Toţi plecară,
Mă lăsară,
Singură şi zi, şi seară. 


Şi al treilea autor reprezentativ pe lista zilei de astăzi este, desigur, Ion Creangă


Amintiri din copilărie (fragment original)

Şi ne pomenim într-una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung, şi după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puţin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Balan şi l-a lăsat în şcoală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti... Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din când în când, câte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate... Bădiţa Vasile a zâmbit atunci, iară noi, şcolarii, am rămas cu ochii holbaţi unii la alţii. Şi a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învăţat peste săptămână; şi câte greşeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşeală să-i ardă şcolarului câte un sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!


Fragment tradus



Fii antenă. Ghici cine ne face o vizită pe la şcoală într-una din zile? Popa, coaie! Şi-l vedem noi că vine cu bartai scaunu' după el, nou-nouţ, giugiuc, astea. Îl întreabă pă profu' care ce-a mai futut prin clasă, stă ce stă, se gândeşte ce se gândeşte, după care dă fatala: zice "coiţe, vedeţi scăunoiul ăsta? O să-i ziceţi calul Bălan de-acum încolo. Ne-am înţeles?". 
Vine dup-aia popa cu nea' Fotea, îl ştii, babalâcul ăla care aduce marfă din Turcia. Aaaaşa! Ăla! Şi vine moşu' cu ata' biciul de mare, că cică, sanchi, ni l-a adus ca cadou de şcoală şi se bagă şi popa pe interval, că "p-ăsta-l numim Sfântul Nicolae" sau ceva de genu', că aşa se numea şi biserica sau cam aşa ceva. Şi dup-aia, face preotu' că cică să mai aducă moş Fotea alt bici, mai mare, când mai trece pe la noi. Profu' Badea a rânjit puţin fasolea, iar noi eram toţi cu ochii beliţi unii la alţii. Şi dă popa fatala, regula că cică să ne asculte profu' în fiecare sâmbătă pe toţi, să vadă ce tărâţe are fiecare-n cap. Şi câte greşeli facem, atâtea biciuri pe spinare încasăm. Da' taman atunci începe proasta de fii-sa lu' popa să râdă. A belit pula.


Dacă cineva din Ministerul Educaţiei se nimereşte pe-aici, este liber şi chiar încurajat să preia această idee salvatoare, care va scoate din căcat întregul sistem de învăţământ românesc şi va crea noi elite sociale, politice şi economice. Sigur, să-mi facă cinste c-o bere înainte. La revedere.


Muie pavel bartoş.